luni, 21 ianuarie 2013

Dezolant



Din departe se zăresc cadavre,
Ce se întind pe o suprafaţă mare
Plutind ca un nor în zare.
Afundat tot mai tare ...




În descompunere numeroase cadavre
Şi miros de moarte se simte-n aer.
E frig peste tot, o atmosfera de moarte,
Doar o ultimă năpăstuită strigare !

joi, 17 ianuarie 2013

O bătălie pierdută



            O nouă zi.Văd doar întuneric.Aud doar sunetul picurilor de ploaie ce cad pe streşina casei mele.Este prima zi după decizia luată seara trecută... O decizie ce a fost luată după ani de lupte interne.Decizia a fost simplă şi scurtă. M-am resemnat ! De ce am luat această hotărâre ? Din simplul fapt că nu mai pot continua.Bătălia cu psihicul meu mă omoară.Mă distruge atât psihic cât şi fizic.
            Pot spune cu mâna pe inimă că această decizie a fost luată mult prea târziu... De ce nu mi-am dat seama mai devreme că nu mai am nici o şansă împotriva psihicului meu ? Eram terorizat mereu... Aveam vise mari ! Nu chiar atât de mari precum ar crede unii. Aveam visuri ce nu erau atât de greu de realizat ! Am trecut peste mult prea multe evenimente în viaţa mea peste care unii nu ar fi trecut şi speram să nu trec nici eu prin ele, însă uite că am păţit-o.Nu a fost vina mea.Aşa e viaţa ! Dacă am fi fericiţi tot timpul, ar mai avea rost să trăim ? Ei bine, nu ! Dar nici chiar să fim supăraţi toată viaţa.De cele mai multe ori am văzut viaţa fiind doar una fericită! De mult prea multe ori am făcut greşeala de a visa cu ochii deschişi, de a-mi propune nişte scopuri în viaţă! Însă, acuma, în prezent mi-am dat seama că a fost unul dintre lucrurile care le voi regreta cel mai mult... În viaţă este foarte greu să îţi propui anumite lucruri la care crezi că vei primi ajutorul familiei tale şi defapt să te trezeşti că ai căzut din lac în puţ... Acesta pot spune că a fost unul dintre motivele pentru care am luat decizia de a mă resemna în faţa propriei mele gândiri. Mi-am dat seama că adeseori fac această greşeală, care într-un fel sau altul mi-a fost totuşi fatală... Nu mai pot avea încredere în nimeni. Nici măcar în mine ! Cel mai ciudat lucru posibil, să nu mai ai încrede deloc în tine. Posibil să fi făcut şi George Bacovia la fel ? A ajuns în melancolie şi tristeţe prin simplul fapt că nu îşi mai vedea în faţa ochilor singurul său vis ? De a-şi vedea iubirea... Precum chiar el spunea în poeziile sale că îşi tot cheamă iubita să vina la el, într-un final a luat hotărârea de a se resemna , spunând chiar el printr-o poezie ca iubita lui să nu mai vină ! Pot spune că aşa am procedat şi eu în cazul meu ...
Văzând că bătălia care o purtam cu gândirea mea nu se mai termina, am hotărât să îi pun capăt odata pentru totdeauna ! Poate fi comparată cu următoarea vorbă :”Inima spune da, dar creierul spune nu...”.O bătălie asemănătoare am dus şi eu ! Care într-un final s-a încheiat...
           

marți, 8 ianuarie 2013

Negură



În negura mestecănişului
Un duh umblă rătăcit...


Sub luna amară mă afund
Tot mai adânc în sângele ei.


Animale moarte peste tot
Numai oase arse !!!


Pământ pârjolit în pădure
Este numai un abis !


Închis în teama ce mă omoară
Îmi apar numai răni ...


Straşnic codrul cel mort
În miază-zi pustietate ...


Fără hrană doar cu oase
Încep a ajunge-n pustietate.


Necurat acest duh de ploaie
Doar o ceată de stihii din iad.


Cenuşa rămasă de la crengile arse
Şi resturi de pietre se perd in beznă ...


Frig, îngheţ, moarte-n prăpastie
O groapă infinită a morţii.


O şansă oare rămasă ?
Sau doar o iluzie proastă ?


Nimic, nimic n-a mai rămas,
Decât o amintire-n glas !


duminică, 6 ianuarie 2013

Închis



Străpuns de atâtea stări,
Încep a devenii anemic
Printr-o mare de gândiri,
Sentimente şi trăiri...



Mă simt prizonier...
Răpit de întrebările universului,
Prins într-o gaură de vierme
Rătăcit pe viaţă...



Praful începe a se aşterne pe mine
Odată cu rătăcirea mea pe viaţă.
Şi nimeni,absolut nimeni nu va desluşi
Tainele neiertătoarei gândiri !

sâmbătă, 5 ianuarie 2013

Iubire

Uite că am scris pentru prima dată o poezi de dragoste ! Nu ştiu cât de reuşită este, nu prea este genul meu, dar am simţit nevoia să o scriu !





Prin cuvinte nu o pot face...
Nici prin fapte.
Oare de ar exista ceva
Ca să îţi pot demonstra
Iubirea mea
Faţă de tine
Ar fi perfect !
Aş încerca a inventa cuvinte
Dar mă tem că aş eşua...
Iubirea ta
Mă omoară,
Atâta dulce
N-am văzut in viaţa mea,
Probabil nici diabetul
Nu a mai văzut aşa ceva
Iubirea mea !

În Strajă



Miros de răşină-n straja neagră
Cuprins de teamă mă afund
Tot mai adânc, in strajă
Ţesând covorul cel de sânge rupt.


Trecut dincolo-n lumea moartă
Văd doar nişte umbre sumbre,
Abătute-n codrul negru
Căutând un trup de pradă.


Fugind nestingherit înspăimântat,crucit
Pe loc, oblu, am zărit
O siluetă-ntunecată
De copac ea fiind spânzurată.

Sânge şi ură



Răni infectate de atâta ură,
Peste se vede doar o umbră neagră.
Dar uitându-mă mai atent
Era o baltă de sânge,
Peste care plutea o manta de ură
Ce îţi zdrobea orice sentiment faţă de cineva
Sau ceva
Şi care inevitabil te capta,
Precum frumuseţea morţii
Care te pândeşte peste tot,
Şi încercând a scăpa de ea
Vei deveni precum fantoma sa,
Sau doar balta cea de sânge seacă
Fiind acoperită doar de ură.

Nu renunţ



Dacă vei murii şi mă vei părăsii
Eu după tine am să vin
Precum ucigaşul ce îşi spioneză prada,
La fel şi eu, te voi urmarii
Chiar cu preţul vietii mele
Şi al sănătăţii mele...
Te voi căuta şi-n zile de furtună,
Doar să ştiu că eşti bine.
După tine mă voi ţine
Chiar şi în lagăre naziste
De voi ajunge
Voi fugii doar pentru tine
Ca să ştiu că eşti bine !

Durere ...



Durere,
Te-ai întors din nou la mine,
Plină de ură,
Chinuri,
Care nu-mi mai dă pace...
Şi mă face a-mi ieşi din minţi
Mai ceva ca un rechin
Ce îşi găseşte prada



Durere, chinuitoare durere,
Te rog să pleci !
Să mă laşi în pace
După  15 ani de durere,
Tratamente,
Medicamente,
Din nou îţi faci prezenţa
Chinuitoare...

Ucigaşul întuneric



Bine te-am regăsit întuneric !
Ţi-a fost dor de mine ?
De clipele când mă cuprindeai,
Şi încet îmi şopteai
Că niciodată nu voi pleca
Înapoi spre lumina zilelor,
Şi voi rămâne mereu
În braţele tale
Negre,reci,însângerate,
Precum ale unui ucigaş
Cu sânge rece,
Ce ucide fără milă
Victime nevinoate
Cu zâmbetul pe buze,
Fără nici o reţinere,
Aşa, exact ca tine !

vineri, 4 ianuarie 2013

Trenul



Vise spulberate de trenul distrugerii
Împrăştind rămăşiţe peste tot
Ele nemaiputând fii recuperate
O să fie uitate într-o umbră neagră...
Ce va rămâne pentru totdeauna îngropată
Într-un cimitir de vise, amintiri şi sentimente,
Aflat pe strada spulberării
În oraşul morţilor şi al fantomelor
Ce bântuie zi şi noapte
Aştepând vise spulberate.

Renaştere



Vreau să părăsesc acest iad pe care-l trăiesc...
Să pot să fiu liber, fără stres, fără sentimente,
Şi să renasc precum Pasărea Phoenix
Din propria cenuşă ce se va aşterne peste acest popor...

           

Să zbor peste lumea întreagă...
Să-i privesc din ceruri zburând !
Să pot cutreiera prin văi şi munţi !
Şi să pot vedea tot ceea ce mi-am dorit !



Oceanele să le străbat precum vapoarele,
Văzduhul să-l cutreier precum avioanele,
De sus, din ceruri să vă privesc,
Şi să pot striga din zare, cât pot eu de tare !



Aş vrea ca din mine să curgă înţelepciune,
Precum sângele lui Hristos de pe cruce.
Din izvoare, din cele mai adânci surse de inspiraţie,
Să reiasă cât mai multe idei !


Vreau ca o ultimă strigare din partea mea,
Să v-o mărturisesc din cel mai înalt vârf,
Chiar şi de pe Everest de-aş fi !
Lume, trezeşte-te lume !!!







O viaţă fericită sau tristă ?



           Stau uneori şi mă gândesc cum ar fi fost dacă aş fi avut o altă personalitate... Una care nu pune asa  mult la suflet orice lucru, una care ar fi putut da frâu liber imaginaţiei tot timpul, una care ar fi putut iubii cu adevărat unele persoane şi care nu şi-ar fi distrus sufletul...
            Este oare acest lucru benefic ? Sau este doar o modalitate prin care mi-am deschis ochii prea in floarea vârstei ? Văd pur şi simplu persoane care trăiesc o viaţă care pentru mulţi ar fi o invidie ! La fel şi pentru mine.Observ multă lume ce se distrează şi duc o viaţă cât se poate de fericită ! Însă unii nu pot... Precum as fi eu, care scriu acest text poate cu lacrimi în ochi sau doar în suflet.  
            Observ multe persoane care trăiesc o viaţă cât se poate de bună, dar care îşi fac probleme din orice rahat... Ei bine, aici intervine experienţa noastră ! Da, bun, duc ei o viaţă cât se poate de fericită, însă puşi in faţa faptului împlinit deja li se taie maioneza... De ce ? Pentru că prin bucuriile lor ei observă doar o mică parte a esenţei vieţii omeneşti ! Ceea ce în opiniea mea nu este cel mai bun lucur. Bine, poate greşesc, poţi interpreta acest lucru din mai multe puncte de vedere, însă acesta este punctul meu ! Comparându-mă cu ceilalti copii de vârsta mea, eu mă consider un copil anormal... Adică nu am mai văzut până acuma copii de vârsta mea care să îşi petreacă mai toate zilele în casă cântând , scriind sau stiu eu ce lucru... Observ atâta fericire pe chipurile lor... Dar nu ştiu ce pot zice, ce se află cu adevărat în interioriul lor ... Un chip inocent poate ascunde chiar şi cele mai dure, haine, necurate gânduri din cate s-au văzut.Un chip de om care încearcă să pară cel mai dur om din lume, să fie el tot timpul cel fără sentimente, de fapt ascunde în sufletul său un complet alt om ! Mai mult ca sigur că în adâncul sufletului său el este de fapt cât se poate de blând, ce încearcă să nu se exteriorizeze deloc prin simplul fapt că nu vrea ca lumea să îl creada un “bătăuş” care este de fapt un bebeluş...
            Poate mă credeţi nebun că eu, un copil de 15 ani, aproape 16, dezbat lucruri la care nici nu ar trebui să mă gândesc... Dar uite că o fac ! În loc să ies cu gaşca vinerea seara în oraş poate la o bere sau un suc, eu stau şi scriu despre chestiile astea ! De ce ?  Nici eu nu pot spune cu exactitate. Aşa simt nevoia, şi asa simt că mă descarc... Înfine, să trecem la subiectul care ne frământă, fericirea !
            Ce este cu adevărat fericirea ? Este cumva un loc în Valhalla ? Sau doar un sentiment ce ajunge în 75% dintre cazuri să ducă oamenii în extrema morţii ? Acest sentiment numit fericire nu este nimic altceva decât o trăire a unor oameni ce au ca scop în viată să aibă alături până la moarte persoana iubită alături de ei ... Cel puţin în viziunea mea... Pentru alţii fericirea nu înseamnă nimic altceva decât haine,bani,bijuterii,etc... Când ne putem declara cu adevărat fericiţi ? Probabil doar atunci când vom trăi mereu şi vom muri alături de persoana mult iubită... Sau nu ? Este o întrebare la care răspuns nu poate fi cu exactitate dat... Ca să fiu mai pe scurt, fericirea se manifestă pentru fiecare persoană cum vrea el ! Şi cu asta am pus punct...
            Acum să vedem ce este cu adevărat tristeţea ! Hmm... Oare se poate exprima tristeţea prin cuvinte ? Este ea oare un sentiment de ură,povară ? Când suntem trişti, simţim parcă nevoia de a ucide pe cineva, nu ? Sau poate mă înşel ? Poate că acest lucru este văzut doar de mintea mea şi poate mulţi o sa mi-l consideraţi un lucru foarte ciudat pentru că gândirea mea ajunge într-un punct extrem din care nu o să mai iese pentru mult timp... Tristeţea pentru unii poate însemna chiar şi faptul că nu primesc ceea ce vor de mâncare... Ciudat, nu ? Daca domnu’ x vrea la cină pizza sau mai ştiu eu ce mâncare daia’ de fiţe probabil că îşi va distruge camera de nervi, va înjura de Dumnezeu şi de toţi sfinţii şi în cele din urmă va ajunge să se omoare. Prostie cât Oceanul Pacific, nu ? Sau ba nu ! Prostie cât întreg universul, care e infinit. Dar vorba aia, mare-i grădina Domnului, nu ? Să lăsăm la o parte aceste “specimene” care le găsesti peste tot prin lumea asta ...
            E ciudat oarecum că pornesc un subiect de genul şi mă tot contrazic în unele părţi, dar să fim totuşi realişti, gândirea umană este totuşi imperfectă... Nu putem fi noi perfecţi din toate punctele de vedere... Nu ?
            Aş putea încheia acest eseu chiar acum sau nu ... Depinde, pot continua la nesfârşit să scriu despre aceste lucruri deoarece sunt foarte multe de zis... Acuma eu mi-am exprimat doar ce văd eu din punctul meu de vedere. De aici vă las pe voi să “filozofaţi” pe această temă .

joi, 3 ianuarie 2013

Abisilitatea Fiinţei



         Abis.O grotă fără sfârşit.Fiinţa.Un homosapiens cu trup şi suflet.Degeaba avem noi un trup dacă nu ne putem exterioriza cu ajutorul lui toate trăirile sufleteşti.În interiorul nostru este un abis plin de gânduri şi sentimente care încep a putrezi din cauza neexteriorizării lor.Este oarecum ciudat de ce ţinem tot timpul sentimentele închise în noi.Se pare că  abisilitatea fiinţei este chiar gândirea noastră.Este una infinită ce se afundă tot mai adânc în infinitul abisului.Tot timpul încercăm  să ascundem ceea ce noi numim sentimente.De ce oare ? Să ai sentimente şi să le exteriorizezi este ceva firesc, specific omenesc !!! Dacă nu, de ce mai suntem oameni ? Ar trebui să ne transformăm în roboţi ce muncesc 25/24 de ore pe zi... Încercând să ne ascundem adevăratele trăiri interioare începem a ne auto-ucide.De ce ? Simplu ! Avem în gând un lucru, poate un sentiment pentru cineva, cine stie ... Dar ce facem noi cu adevărat ? Facem chiar opusul ! Hopa ... De aici poate rezulta doar faptul că ne facem mai mult rău decât bine... Să ne întoarcem în grota gândirii noastre.Ce vom gasi ?  Gânduri despre planurile de viitor ? Posibil.Gânduri despre ce voi mânca azi ? Posibil.Dar sigur vom gasi doar imaginile care ne bântuie în fiecare zi şi sentimentele noastre care stau încătuşate,neputând fi exteriorizate... De ce nu încercăm măcar o parte din ele să le arătăm omenirii ? Exista vreo 2 variante :
1)      Pur si simplu nu vrem.
2)      Sau ne este frică de ce va crede dupa aceea societatea despre noi.
Desigur ! Noi facem numai ce vrea societatea, să fim plăcuţi oamenilor.Nu ştim să facem ceea ce vrem...           
            În altă ordine de idei este viaţa noastră... Noi înşine ne decidem soarta.Fie ea una bună sau rea.Dacă o luăm din puct de vedere al gândirii noastre nu prea avem şanse să ne decidem asupra unui lucru.De ce oare ? Aşa am fost creaţi de Dumnezeu ? A făcut-o cu intenţie ?  Dacă pe Adam l-a creat din ingriedentele nepotrivite şi a creat-o pe Eva tot din aluatul lui Adam, ştiind bine că a făcut combinaţia greşită, de ce să nu ne lase şi mintea noastră sa fie tot la fel de imperfectă.A fost concepută în aşa fel încât să ne putem asuma noi greşelile.Aici nu este vina noastră, Dumnezeu ştiind bine că a creeat omul din aluatul greşit nici nu s-a sinchisit să ne ajute cumva să fim alţi oameni ! Nu mai contează... Aşa a fost să fie, voia lui Dumnezeu, nu avem ce-i face ! Putem doar suporta consecinţele.
            În concluzie pot sau putem spune următorul fapt: gândirea noastra este defapt un abis fără sfârşit, ea fiind imperfectă datorită minunăţei creaţii a lui Dumnezeu, Adam şi Eva ! Totuşi, decât să nu ne fi creat deloc, e mai bine aşa.Cu bune cu rele, tot oameni suntem ! Cu toate că unii dintre noi sunt genii absolute, alţii sunt nebuni, sau altceva...
Totuşi, mintea umană a fost, este, şi va rămâne întotdeauna ceva ce nu cred ca vom putea înţelege cu adevărat...

Scurtă introducere

       Tind să mulţumesc pentru această idee de blog unor prietene : Adriana şi Mara, şi mai ales Marei care tot timpul m-a bătut la cap cu aceasta idee ! :)) Daca tot am făcut această scurtă introducere, deşi nu prea pare ea a fi, am să postez un eseu reflexiv scris de mine cu tema "Abisilitatea Fiinţei". :)