Poveste

Ai fost rece ca un mormânt

Când mi-ai depus acel jurământ,

De a nu mă face să sufăr

După iubirea ta închisă-n cufăr...

Zbier,urlu la cer ca un străbun

Precum un psihopat nebun,

Şi pe zi ce trece mi-e tot mai dor

De chipul tău, zâmbetul tău încântător ...

Nu ştiai ce înseamnă cu adevărat iubirea,

Însă cunoşteai incontestabil ce este prostia ...

Spunea-i că îţi pasă cu adevărat de mine,

Dar vedea-i că ce îţi spun sunt doar rime.

Mi-ai distrus inima, era tot ce mai aveam ...

Acuma îmi aduc aminte doar cum povesteam,

Despre suflete rănite, muzică , pictură,

Însă tot ce mi-a rămas este doar o acritură.

Blestemată fie ziua în care te-am văzut,

Ziua în care se întâmpla un neprevăzut.

Când eu ţi-am jurat să te iubesc,

Iar acuma am ajuns doar să mă rănesc.

Ah, durere supremă ce începi să mă cuprinzi,

Ia-mă odată de aici !

Şi du-mă în lumea suferinţei şi-a tristeţii

Cu pereţii negrii, murdăriţi de-a urii frumuseţii !

Într-un cavou de melancolie am să mă afund

Şi încet, o să simt că mă scufund,

Pe un fundal în care se aude negrul metal....

Gri

Fug printr-un cimitir

Un cimitir plin de amintiri,

Amintiri ale morţii vii

Cu morminte de culoare gri.

Fugind mă împiedic şi cad

Într-o grotă de flăcări în care ard,

Încet,încet mă cuprinde spaima

O spaimă ca o armă.

Reuşesc într-un final a scăpa

Din iadul ce mă cuprindea,

Şi ajung din nou în lumea gri

Gri, precum morţii vii.

Din mormânt

Negru sicriul putrezind lângă copac

Şi toate sufletele vin într-un atac,

Pentru a apăra cadavrul din sicriu

Precum sacrul sânge dintr-un buriu.

Trupul din mormânt se ridică

Cu un trandafir sângeriu în mână,

Şi spune cu un glas răcit,

Că-l dedică pentru o fostă iubită...

Trandafirul blestemat el l-a aruncat

Din cauza iubitei care a plecat,

Pe el lăsându-l doar într-un coşciug

El spunând un sacru rămas bun !

Cu pânzele sufletului umflate de dor ...

De dor te-aştept din mormânt

Mormânt îngheţat de lacrimi amare,

Aşa de-amare precum sângele unei portocale

Portocale stricate de vânt şi soare.

Vânt şi soare în atmosferă răsare,

Şi răsare precum mormântul din apus,

Un apus diabolic ce m-a răpus

Răpus precum un cavaler distrus.

Distrus mă reîntorc în pustiu,

Pustiu ca un singuratic timpuriu,

Timpuriu din vremea unor morţi

Morţi căzuţi în grota unei sorţi.

Sorţi ghinionişti veniţi din abis

Abis întunecat al morţii precis,

Precis precum un suflet ucis

Ucis de gânduri,sentimente,toate s-au decis.

Decis să fie acest dor de duh

Un duh singuratic,rătăcit,

Rătăcit din pricina unei iubiri

Iubiri prinse între graniţele unei gândiri.

Gândiri ce m-apasă tot mai tare

Tare precum tsunami-ul din mare,

Mare ce îneacă corabia ultimelor trăiri

Trăiri uitate de mult în amintiri.

Pier

Toată lumea mi s-a prăbuşit în cap

Chiar nu ştiam ce să mai fac.

Am început să devin un prizonier,

Încătuşat în lanţuri de fier.

           

Închis pe viaţă încep să “filozofesc”,

Dar mai mult ajung să mă rănesc.

Secundele vieţii mele trec tot mai greu,

De parcă aş fi doar un ateu.

Încep să pierd tot

Gânduri,sentimente,viaţa,

În câteva zile o să devin mort

Sau îmi este doar greaţă ?

Crucea mi se apasă pe umăr

De parcă aş fi un om de gumă,

Şi cedând încet,încet,

Simt că deger.

Dezolant

Din departe se zăresc cadavre,

Ce se întind pe o suprafaţă mare

Plutind ca un nor în zare.

Afundat tot mai tare ...

În descompunere numeroase cadavre

Şi miros de moarte se simte-n aer.

E frig peste tot, o atmosfera de moarte,

Doar o ultimă năpăstuită strigare !

O bătălie pierdută

            O nouă zi.Văd doar întuneric.Aud doar sunetul picurilor de ploaie ce cad pe streşina casei mele.Este prima zi după decizia luată seara trecută... O decizie ce a fost luată după ani de lupte interne.Decizia a fost simplă şi scurtă. M-am resemnat ! De ce am luat această hotărâre ? Din simplul fapt că nu mai pot continua.Bătălia cu psihicul meu mă omoară.Mă distruge atât psihic cât şi fizic.

            Pot spune cu mâna pe inimă că această decizie a fost luată mult prea târziu... De ce nu mi-am dat seama mai devreme că nu mai am nici o şansă împotriva psihicului meu ? Eram terorizat mereu... Aveam vise mari ! Nu chiar atât de mari precum ar crede unii. Aveam visuri ce nu erau atât de greu de realizat ! Am trecut peste mult prea multe evenimente în viaţa mea peste care unii nu ar fi trecut şi speram să nu trec nici eu prin ele, însă uite că am păţit-o.Nu a fost vina mea.Aşa e viaţa ! Dacă am fi fericiţi tot timpul, ar mai avea rost să trăim ? Ei bine, nu ! Dar nici chiar să fim supăraţi toată viaţa.De cele mai multe ori am văzut viaţa fiind doar una fericită! De mult prea multe ori am făcut greşeala de a visa cu ochii deschişi, de a-mi propune nişte scopuri în viaţă! Însă, acuma, în prezent mi-am dat seama că a fost unul dintre lucrurile care le voi regreta cel mai mult... În viaţă este foarte greu să îţi propui anumite lucruri la care crezi că vei primi ajutorul familiei tale şi defapt să te trezeşti că ai căzut din lac în puţ... Acesta pot spune că a fost unul dintre motivele pentru care am luat decizia de a mă resemna în faţa propriei mele gândiri. Mi-am dat seama că adeseori fac această greşeală, care într-un fel sau altul mi-a fost totuşi fatală... Nu mai pot avea încredere în nimeni. Nici măcar în mine ! Cel mai ciudat lucru posibil, să nu mai ai încrede deloc în tine. Posibil să fi făcut şi George Bacovia la fel ? A ajuns în melancolie şi tristeţe prin simplul fapt că nu îşi mai vedea în faţa ochilor singurul său vis ? De a-şi vedea iubirea... Precum chiar el spunea în poeziile sale că îşi tot cheamă iubita să vina la el, într-un final a luat hotărârea de a se resemna , spunând chiar el printr-o poezie ca iubita lui să nu mai vină ! Pot spune că aşa am procedat şi eu în cazul meu ...

Văzând că bătălia care o purtam cu gândirea mea nu se mai termina, am hotărât să îi pun capăt odata pentru totdeauna ! Poate fi comparată cu următoarea vorbă :”Inima spune da, dar creierul spune nu...”.O bătălie asemănătoare am dus şi eu ! Care într-un final s-a încheiat...