Poveste

Ai fost rece ca un mormânt

Când mi-ai depus acel jurământ,

De a nu mă face să sufăr

După iubirea ta închisă-n cufăr...

Zbier,urlu la cer ca un străbun

Precum un psihopat nebun,

Şi pe zi ce trece mi-e tot mai dor

De chipul tău, zâmbetul tău încântător ...

Nu ştiai ce înseamnă cu adevărat iubirea,

Însă cunoşteai incontestabil ce este prostia ...

Spunea-i că îţi pasă cu adevărat de mine,

Dar vedea-i că ce îţi spun sunt doar rime.

Mi-ai distrus inima, era tot ce mai aveam ...

Acuma îmi aduc aminte doar cum povesteam,

Despre suflete rănite, muzică , pictură,

Însă tot ce mi-a rămas este doar o acritură.

Blestemată fie ziua în care te-am văzut,

Ziua în care se întâmpla un neprevăzut.

Când eu ţi-am jurat să te iubesc,

Iar acuma am ajuns doar să mă rănesc.

Ah, durere supremă ce începi să mă cuprinzi,

Ia-mă odată de aici !

Şi du-mă în lumea suferinţei şi-a tristeţii

Cu pereţii negrii, murdăriţi de-a urii frumuseţii !

Într-un cavou de melancolie am să mă afund

Şi încet, o să simt că mă scufund,

Pe un fundal în care se aude negrul metal....